vocală

Forms

vocală f (plural vocale)^[1] Budai-Deleanu has the singular vocale: „Norodul s-au obicinuit a mânca vocalea cea de pe urmă” “the people got used to swallowing the last vowel”.^[2][3] A neuter vocal occurs in a grammar by Vida: „De le urmează vocal sau „h” muet..., „l” totdeauna să aude” “if a vowel or a mute h follows, the l is always heard”.^[2][3] Negulici's vocabulary of 1848 prints it vocalъ in the transitional alphabet.^[4]

Etymology

It is borrowed from Latin vōcālis, with German Vokal as a second model.^{[5][2][3][6][1]} DN names Italian vocale and Latin, and NODEX German, Italian and Latin.^[7][8]

The Latin noun is the adjective “sounding, having a voice” used for the phrase “sounding letter”, a calque of Ancient Greek φωνῆεν (phōnêen).^[1] The adjective is formed on vōx (“voice”).^[9] German took the word from Latin in the 15th century.^[10][11] The Latin word lives on in Old French voel, modern French voyelle, and Portuguese vogal.^[12] Graur placed the word with voce, vocabular and avocat among the Romanian descendants of the Latin family of the word for voice.^[13]

Earliest recorded meaning

MDA2 and the DLR quote first Petru Maior's history of the origins of the Romanians, which MDA2 cites in its 1834 Buda printing: „La latinii cei de demult... toate cuvintele ieșea în vocală” “among the Latins of old... all words ended in a vowel”.^[3][2] Negulici in 1848 defined it as a letter that can be pronounced without the help of another.^[4]

Semantic evolution

The first grammarians often glossed the new word with Romanian coinages: one wrote vocalele (sunătoarele), and a French grammar explained voyelles as vocale sau glăsuitoare.^[2] In the 19th century and still in Șăineanu's dictionary of 1929, a vowel was above all a letter with a sound of its own.^[4][14] Modern dictionaries put the sound first, defined by the free passage of air through the vocal tract, and the letter second.^[5][3] Phonetics added the set terms vocală anterioară, medială, posterioară and vocală neutră.^[3][5]

Timeline

• 1834 – vocală in Petru Maior's history, in its Buda printing.^[3]
• 1848 – vocalъ in Negulici's vocabulary of neologisms.^[4]
• 1929 – Șăineanu: a letter with a sound of its own.^[14]
• 1980 – Graur places it in the Latin family of vōx.^[13]

Meanings

Noun

1. (phonetics) A vowel: a speech sound made with the air passing freely through the vocal tract, without any obstacle.^[5][3][1]
2. A letter that stands for such a sound: Cuvântul începe cu o vocală.^[5][8]

Related words

• vocal
• voce
• vocalic
• consoană

Usage notes

Vocală is also the feminine of the adjective vocal “of the voice; sung”, as in muzică vocală, a separate borrowing from French vocal and Latin.^[5][3] Set phrases include vocală anterioară (or palatală) “front vowel”, vocală posterioară (or velară) “back vowel” and vocală neutră.^[3][5]

References

1. ^ a b c d e Wiktionary, the free dictionary, https://en.wiktionary.org
2. ^ a b c d e Academia Română (1965–2010), Dicționarul limbii române (DLR), serie nouă, tom I–XIX, București: Editura Academiei Române, p. s.v. vocală
3. ^ a b c d e f g h i j Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” (2010), Micul dicționar academic, 2nd ed., 4 vols., București: Univers Enciclopedic Gold, p. 2, 1503
4. ^ a b c d Negulici, I. D. (1848), Vocabular romînesc de toate vorbele streine întroduse pînă acum în limba romînească și de toate cuvintele ce s-ar mai putea introduce încă, București
5. ^ a b c d e f g DEX (2009), Dicționarul explicativ al limbii române [Explanatory dictionary of the Romanian language], Bucharest: Editura Univers Enciclopedic, p. 1204
6. ^ Marcu, Florin (2000), Marele dicționar de neologisme, București: Saeculum Vizual, p. s.v. vocală
7. ^ Marcu, Florin; Maneca, Constant (1986), Dicționar de neologisme, 3rd ed., București: Editura Academiei Republicii Socialiste România
8. ^ a b Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” (2002), Noul dicționar explicativ al limbii române, București: Litera Internațional, p. s.v. vocală
9. ^ Glare, P. G. W., ed. (2012), Oxford Latin Dictionary, 2nd ed., Oxford: Oxford University Press
10. ^ Kluge, Friedrich; Seebold, Elmar (2011), Etymologisches Wörterbuch der deutschen Sprache, 25th ed., Berlin / Boston: De Gruyter
11. ^ Pfeifer, Wolfgang, et al. (1993), Etymologisches Wörterbuch des Deutschen, 2nd ed., Berlin: Akademie-Verlag; digital revised version in the DWDS, dwds.de
12. ^ Meyer-Lübke, Wilhelm (1935), Romanisches etymologisches Wörterbuch, 3rd ed., Heidelberg: Winter
13. ^ a b Graur, Alexandru (1980), Cuvinte înrudite, București: Editura Științifică și Enciclopedică
14. ^ a b Șăineanu, Lazăr (1929), Dicționar universal al limbei române, 6th ed., Craiova: Scrisul Românesc, p. 700